Când harfa mea va zace cu cântecul sfârşit,
Stăpâne, așeaz-o-n pace pe vântul liniştit.
Când inima-mi sfârşită se va opri urcând,
aşeaz-o liniştită în cerul cel mai blând.
Când harfa mea va zace cu cântecul sfârşit,
Stăpâne, așeaz-o-n pace pe vântul liniştit.
Când inima-mi sfârşită se va opri urcând,
aşeaz-o liniştită în cerul cel mai blând.
Mai mult am fost departe de cei iubiți ai mei
și numai Tu știi Singur, Iisuse, ce-au tras ei.
Acum, când sunt la Tine cei ce m-au plâns cu greu,
despăgubește-i, Doamne, de tot ce nu pot eu.
Când gânduri negre mă frământă,
când temeri grele mă-nspăimântă,
când stinsă-mi pare orice rază,
când rane-adânci îmi sângerează,
când mi-arde inima-n suspine,
Iisuse-ntoarce-mă spre Tine!
S-au dus pierind milenii, şi altele-or să vină,
Tu ai rămas Acelaşi … şi-aşa vei fi oricând.
Cântară-Ţi veci de aur din harfe de Lumină
şi alţi veci o să vină cântarea-Ţi reluând.
Mă înconjor cu darurile Tale
cum mă-nconjor cu-apropierea Ta.
În orice loc, Iisus, și pe-orice cale
îmi ești aici să nu Te pot uita.
Când ești trimes să cauți pe alții
și să-i aduci la Dumnezeu,
atunci și-n fruntea lor se cere,
și-n urma lor, să fii mereu;
să fii și-n frunte, îndrumându-i,
și-n urmă, să-i ajuți pe toți;
– stăpân poți fi oricum la oameni,
– părinte doar așa le poți.
Mâine vom sui și noi
Sus pe câte-o rază
și ne va opri apoi
Soarele-n amiază,
așteptându-ne duios
blând să ne sărute,
de pe chipul glorios,
lacrimile mute.
Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul,
viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim
și undeva în cale stă neştiut mormântul
și nimeni nu cunoaşte în care ţintirim.
Mai singur și mai aspru e drumul tău mereu,
sărmane suflet care mergi fără Dumnezeu.
Mai grea și mai amară e sarcina ce-o sui
spre clipa de la care, în veci, iertare nu-i.
Când ai să pui piciorul
pe Stânca Mântuirii,
rămâi pe ea statornic
dând orice preț iubirii,
căci cine-odată cade
pierzând această Stâncă,
pe veci de veci va arde
în flacăra adâncă.