„Plecăciune ţie, căreia ți s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28) – sunt cuvintele Arhanghelului Gavriil, îngerul care aduce la cunoştinţă Sfintei Fecioare, planul pe care îl are Dumnezeu cu ea şi cu întreaga omenire.
Mesagerul poruncii lui Dumnezeu coboară din slava cerească, chiar din faţa Tronului de Har al Tatălui Ceresc, de unde abia primise misiunea de a duce hotărârea divină la vasul omenesc ales pentru împlinirea planului de mântuire al omenirii. Coboară pe pământ, în cea mai sfântă odaie dintr-o casă modestă, în cetatea Nazaret din ţinutul Galileii, la o fecioară săracă din neamul lui David. Când Arhanghelul şi-a făcut apariţia în faţa neprihănitei fecioare, ea se afla, cu siguranţă, în unul dintre cele mai sfinte ceasuri de rugăciune şi meditaţie la Legea Domnului şi la prevestirile pline de taină ale profeţilor care dădeau bune nădejdi fiilor lui Israel vorbindu-le de un Mântuitor peste care avea să vină Duhul Domnului, care avea să fie uns să vestească săracilor Evanghelia, avea să fie trimis să tămăduiască pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii, să dea drumul celor apăsaţi, şi să vestească anul de îndurare al Domnului.
Cutremurat de importanţa vestirii pe care i-o încredinţase Dumnezeu, cerescul mesager înţelege că făptura omenească la care se duce, datorită alegerii divine, îl depăşea în slavă şi importanţă pe el, îngerul care stă înaintea lui Dumnezeu (Luca 1, 19) deoarece avea să primescă cel mai înfricoşător şi măreţ har: acela de a primi în sine lucrarea Sfintei Treimi: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1, 35).
La ce s-o fi gândit tânăra fecioară îndată după ce a plecat îngerul de la ea? Ce va fi simţit? Bucurie, teamă, nedumerire? Am putea noi şti? Ar putea pricepe mintea noastră strâmtă ce s-a petrecut în sufletul şi trupul celei ce a devenit Fecioara Preacurată care a născut pe Fiul lui Dumnezeu, ,,vas ales al curăţiei şi-al întregii feciorii”, „rugul ce nears”, „Mieluşeaua care a născut pe Mielul Cel ce a ridicat păcatele lumii”, „izbăvirea lacrimilor Evei” şi „scară cerească pe care S-a coborât Ia noi Domnul”? (din Acatistul Maicii Domnului).
Cântarea Fecioarei Maria pe care o rosteşte sub inspiraţia Duhului Sfânt în casa Elisabetei (Luca 1, 46-55) arată faptul că ea a înţeles cel mai profund însemnătatea evenimentului Întrupării Domnului şi mai arată faptul că ea s-a bucurat cu o bucurie nespusă, şi smerită în acelaşi timp. A rămas la fel de smerită ca şi înainte de acest eveniment deoarece era conştientă că singurul ei merit era acela că a dat lui Dumnezeu ceea ce era dator şi putea să dea omul: închinarea voinţei sale în smerenie şi neprihănire deplină.
O tradiţie spune despre Fecioara Maria că, în vremea când se afla încă la Templu, într-un moment de cercetare a Scripturilor, la citirea profeției lui Isaia care vorbea de o Fecioară care va lua în pântece şi va naşte un Fiu (Isaia 7,14), ea s-a gândit că trebuie să fie vorba despre o fiică de împărat dintr-un palat măreț şi a suspinat în adâncul ei zicând: „O, de aş fi slujnică acelei Fecioare, să pot cu mâinile mele să o gătesc, să-i spăl rufele şi să-i sărut picioarele”. Dar Dumnezeu, Cel ce inspirase profetului Isaia acea proorocie, Se gândea în acel moment chiar la ea, bineplăcându-I sfinţenia şi smerenia din inima ei cea atât de dăruită Domnului.
În predica de pe munte, Domnul Iisus fericeşte pe cei săraci cu duhul pentru că a lor este Împărăţia Cerurilor. Cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi care îşi golesc inima lor de orice dorinţă pământescă pentru a tânji doar după Cer. Astfel, ei sunt în duhul lor săraci de iubirea pătimaşă a lumii şi de frământările şi întristarea după ea. Nici bogăţia ei, nici slava ei, nici plăcerile ei. Nimic din ale lumii, ci numai un duh smerit care aşteaptă îndurarea Domnului.
Cred că Preacurata Fecioară a atins cea mai înaltă culme a sărăciei duhului şi de aceea aşteptă cu toată inima îndurarea Domnului. Şi, aşa cum ea însăşi mărturiseşte, Domnul „a privit spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48) şi „a făcut lucruri mari pentru ea” (Luca 1, 49). Ea a fost răsplătită pentru ataşamentul faţă de Dumnezeu tocmai prin acest mare har iar, prin răspunsul pe care l-a dat îngerului: „lată, roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!”, ea se face părtaşă la mântuirea neamului omenesc, legând prin iubire şi iertare cerul de pământ.
Cât de minunat a lucrat Bunul Dumezeu prin Sfânta Fecioară ca să ducă planul Său la bun sfârşit! Cu cât respect şi reverenţă se adresează îngerul Fecioarei! Câtă slavă şi recunoştinţă trebuie să aducem şi noi Preasfintei Maici care, prin misiunea ei, a devenit Mireasa cerului, Mama Mântuitorului nostru, Mama Bisericii şi a întregii creştinătăţi!
Fratele nostru Traian Dorz îi închină o mulţime de cântări dintr-o dragoste şi o cinstire înflăcărată, care ne îndeamnă şi pe noi să o slăvim şi să o fericim pe cea prin care am fost împăcaţi cu Dumenzeu:
„Toată e un soare dulce şi curat numa-n curcubeie sfinte-nconjurat,
și-n lumina-i albă zboară îngerii mii intonându-i veşnic alte melodii.”
Ionela Căuș, Oastea Domnului, anul 2012, nr. 3, pag. 7
