Cu fulgi de zăpadă și vuiet de popoare în luptă, sosit-a și în acest an, Sărbătoarea Nașterii Aceluia „care a luat chip de rob pentru mântuirea noastră”.
Sosește și în acest an, ca de atâtea dăți. Vor fi din nou pregătiri de Crăciun. Din nou cu bucurie se va cânta:„Hristos se naște, măriți-L”; din nou bisericile vor fi pline de lume; toate vrând parcă a ne da impresia că lumea „creștină” se pregătește spre a-L primi cum nu se poate mai bine pe Fiul Tatălui: Mesia Izbăvitor.
Dar, o, dac-ar fi așa! Durere însă. Sub acest frumos și „religios” înveliș dinafară se ascunde cel mai pământesc, ba chiar cel mai păgânesc fel de a înțelege și trăi o sărbătoare. Privind bine, vezi că toată așa numita „sărbătoare” a creștinilor noștri, se reduce la o sărbătoare a trupului și a stomacului. Pregătirile toate și tot ce face „creștinul” în Sărbători, e pentru ca să poată a „petrece” cât mai bine trupește. Merge și la biserică? Da, merge. Dar de ce merge? Aproape că nici el nu știe. Merge fiindcă e Crăciun și fiindcă . . . așa a învățat. Încolo deviza lui este: mănâncă, bea, petrece. Așa se face că sărbătoarea celui mai sfânt, mai duios și mai însemnat eveniment pentru omenire, sărbătoarea care ar trebui să scoată inimilor omenești imnuri de mulțumire către Dumnezeul dragostei, această sărbătoare e mai mult decât oricare alta, pângărită și batjocorită de cei ce se numesc creștini. Duceți-vă la țară de sărbătorile Crăciunului și veți vedea cum până dimineața ulițele și casele răsună de chefuri și beții. Orășenii nu se lasă mai prejos. Dar cea mai bună oglindire a stării sufletești a „creștinilor” noștri în timpul sărbătorilor sunt coloanele ziarelor ce apar câteva zile mai târziu cu „bilanțul roadelor” de sărbători și care sunt: beții, bătăi, certuri, omoruri și altele, toate bogate roade ale diavolului. Acesta este adevărul. Acestea sunt „creștinătatea” și „dreptcredincioșia” cu care ne lăudăm. Am ajuns și în felul de a sărbători, ca și în toate celelalte privințe, să fim doar „chimval răsunător” și nimic mai mult. Din depărtarea veacurilor, un glas parcă ne strigă și nouă ca Israelului de odinioară:„Urăsc, disprețuiesc sărbătorile voastre, nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare; când îmi aduceți daruri de mâncare n-am nici o plăcere de ele.” (Amos 5:21). De ce? Pentru că sărbătorirea se amestecă cu nelegiuirea.
Este ceasul să ne trezim în sfârșit din somn (Efeseni 5:14). Să ne dăm seama că trăind mereu așa, sfârșitul nu ne va fi altul decât o pierzare veșnică de la fața Dumnezeului nostru.
Pentru a atâta oară Domnul Iisus vine iarăși, El se îmbie oricărei inimi. Vrea fiecăruia să-i dea iertare, viață și pace. Serbăm iarăși nașterea dumnezeiescului Prunc, dacă însă nu-L vom primi spre a se naște în inima și viața noastră, zadarnic ne va fi totul. Nașterea Lui nu ne va fi de nici un folos.
Deci, suflete pierdut, lipsit de pace, deschide chiar astăzi Mântuitorului tău! El bate la ușa inimii tale zicându-ți:„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.”(Apocalipsa 3:20). Deschide-I și viața ta își va afla rostul, inima ți se va umple de pace și o bucurie nouă îți va lumina pașii, iar calea, pe măsură ce vei înainta în vârstă, îți va deveni tot mai luminoasă, căci te vei apropia de lumina neapusă a veșniciei. Nu voiești, suflete, a te face părtaș acestor sfinte și mari făgăduințe? Iată Sărbătoarea care ne-a cercetat iarăși, e un minunat prilej întru aceasta. Vino și tu la peștera din Betleem și adu ca dar lui Mesia inima și viața ta. El îl va primi, dăruindu-ți nemărginit mai mult: iertare deplină de toate păcatele tale, pace și o bucurie care va rămâne cu tine în veac și nesfârșit.
Cu glas duios te cheamă. Brațele dragostei Lui te așteaptă. Nu vrei să vii? O, vino! Vino chiar „astăzi”! Nu mai întârzia!
Ioan Capătă, Familia crestina, anul 1941, nr. 7, pag 4
