Despre părinții Dumitru și Anuța Trifa
Era o după-masă de toamnă. Pe marginea unei poieni din apropiere de Certege, o tânără fată, anume Anuța, păștea oile, având împreună cu ea încă trei fetițe care o însoțeau în fiecare zi.
Tânăra Anuța le povestea lucruri potrivite cu înțelegerea anișorilor lor și le învăța lucrul de mână.
În acea după-masă, la acea oră, sub un arin bătrân, ea stătea cu fetițele în genunchi, învățându-le Tatăl nostru. Lângă ele era un pui de căprioară care venea zilnic să sugă lapte de la o oaie al cărei miel, în vară, fusese mâncat de același lup care mâncase și căprioara, mama puiului.
Pe o potecă din vecinătatea bătrânului arin venea un tânăr care aproape nu-și credea ochilor de ceea ce vede de la o distanță bunișoară, pe măsură ce înainta.
S-a oprit adânc înfiorat. Nu era în biserică, în fața sfântului altar, dar în văzduh simțea cum plutește Duhul Sfânt și că el trebuie să îngenuncheze.
Și a îngenunchiat. Tânăra fecioară, îngenunchiată și cu mâinile frumos așezate pentru rugăciune, avea de o parte și de alta câte o fetiță. Iar a treia era în fața ei, cu mânuțele tot așa. Au spus această aleasă rugăciune, atât de mișcate și atât de cerește, încât fetițele a doua oară, au repetat-o singure, fără nici o greșeală. Așa că dumnezeiasca rugăciune a fost pe nerăsuflate învățată.
Tânăra fecioară Anuța – nemișcată și cu glasul sfințit și înfiorat, când fetițele au terminat – a zis în continuare: …pe lângă pâinea cea de toate zilele pe care Ți-o cer, Tatăl nostru cel Bun care ești în Ceruri, eu Te mai rog frumos să-mi luminezi cărarea vieții, ca să-mi aflu soțul pe care mi l-ai rânduit Tu. Iar semnul după care-l voi cunoaște că e cel ales și rânduit de Tine să fie ca atunci, în locul întâlnirii pe care o vei rândui Tu, când eu mă voi pleca în genunchi la rugăciune înaintea Ta, să îngenuncheze și el.
O adiere mai tărișoară de vânt călduț de toamnă a dat la o parte perdeaua din frunze de alun a unei tufe, după care stătea îngenunchiat tânărul fecior de moț. Tânăra i-a descoperit locul, și fața, și ochii. Ochii lor erau scăldați în lacrimi. Nu le venea să creadă că ceea ce vedeau, era aievea și nu un vis.
O, binecuvântat ceas al rugăciunii, cum știi tu să răsplătești pe cei ce, vrăjiți și fermecați de puterea ta, își așează fruntea lor pe umărul tău cel sfânt și dulce! Pe umărul Prea Scumpului Iisus.
Și cum puiul căprioarei sugea acum de la mama lui cea de-a doua la numai câțiva pași de ei, și cum fetițele stăteau și ele îngenunchiate, cu mânuțele ridicate frumos sub razele soarelui ce-și strecura lumina printre ramuri, ochilor tânărului, umezi, le era nespus de greu, aproape cu neputință să creadă că este adevărat ceea ce vede. I se părea că este numai un vis din care nu mai reușește să se deștepte.
Cântecul unei ciocârlii, ce-și striga bucuria în văzduh, l-a readus în simțiri, așa încât, în clipa următoae, a fost și el lângă fetițe, tot în genunchi, dar fericit și renăscut. Poate că trebuia să se descalțe. Pășea pe un loc sfânt.
Tânărul Dumitru plecase de acasă trimis de tatăl său să arate unui prieten din satul vecin o carte pe care i-o dăduse tatăl lui, cadou, când s-a eliberat din armată.
Era Psaltirea care purta două iscălituri ale unor oameni de cea mai mare valoare pentru acele vremuri și pentru neamul românesc: iscălitura mitropolitului Andrei Șaguna și cea a lui Avram Iancu. El se ducea să arate cartea cu iscăliturile, preotului Mihai Iancu, din Poieni, care era un nepot al marelui erou și un bun prieten și cunoscut al tatălui său, Nicolae.
Și parcă de când lumea erau cunoscuți și cu tânăra fecioară, și cu fetițele – care la început i se părea că-s niște îngerași veniți din cer s-o însoțească – și cu puiul cel de căprioară care-i lingea acum mâna.
I-a arătat fetei Cartea, care, după ce a văzut că este Psaltirea, a strâns-o la piept și a sărutat-o, și a sărutat și foaia unde erau scrise cele două nume.
Au citit apoi împreună primul psalm. Fetițele au îngenunchiat, ascultând înfiorate cereștile cuvinte.
Întoarsă acasă, Anuța, după ce a închis vranița grădinii după oi, le-a mai așezat în iesle un braț de fân, a pus apă în cuibărul lor și s-a dus în casă unde mama ei făcea de cină.
Sărutând-o pe amândoi obrajii și cu capul plecat într-o parte, a stat drept în fața mamei privind-o în ochi, nu ca o vinovată, dar nici ca una fără vină, ci ca una care a simțit că acesta este un măreț ceas al destăinuirilor.
Și mama a înțeles totul, înainte de a-i spune fata ei, măcar un singur cuvânt. A strâns-o la sânul ei de mamă, și-a lipit obrazul ei de cel al fetei, și așa, îmbrățișate, mama își trăia visul ei cel vechi împreună cu cel nou al fetei.
Și ele au simțit cum peste neprihănita lor taină, coboară cereasca și sfânta binecuvântare. Într-un târziu, când totuși, au socotit că graiul lor nu va mai întrista dulcea atmosferă a prezenței Divine, au început să vorbească.
Numai că erau sfinte cuvintele lor, prin revărsarea Sfântului Duh, prin baia lacrimilor și a curăției care nu coboară și nu se află decât în casa sfințită de inima curată, de cugetul și sânul curat al fecioarelor din munți.
Și fata a povestit mamei cum Dumnezeu cel Bun, în ceasul rugăciunii ei, a răspuns pe dată semnului pe care-l ceruse ea, acolo-n marginea pădurii, sub arinul cel bătrân. Cu ochi-n lacrimi, mama i-a mărturisit fetei că și ea, în același ceas, era tot în genunchi plecată în fața Domnului, cerându-I ajutorul și sfânta Lui călăuzire pentru fiica ei.
Fata a povestit, adânc mișcată, despre cartea cea din care coboară Cerul pe pământ, care sfințește duhul și simțirea și face inimile una.
Peste o săptămână s-au întâlnit din nou cei de sub arin, în același loc.
Era tot o după-masă frumoasă de toamnă, cu vânt călduț și binevoitor. Pe întinderi se plimbau nenumărați nori care păreau că-s niște îngeri cu aripi înalte, iar corul păsărelelor din poiană îi făceau să se creadă într-o eternă catedrală.
În jurul lor pășteau oițele ei și ale fetițelor, iar puiul de căprioară se plimba, înconjurându-i pe fericiți și bucurându-se de fericirea lor. Din traista lui moțească, tânărul fecior a scos apoi sfânta Carte, pe care și el o strângea la piept, citind împreună psalmul care zice: Domnul e
Păstorul meu.
Din clipa în care a pus mâna pe această Carte, tânăra fecioară, a simțit ceva deosebit, nelumesc în sufeltul ei. O înfiorare cerească, o dulce mângâiere, parcă a aflat o comoară de care nu s-ar mai fi despărțit niciodată. De aceea acum, când tânărul se pregătea să plece, ea s-a uitat frumos la el, dar strângea la piept Cartea sfântă, ca fără de cuvinte, să-i spună că nu mai poate trăi fără de această Carte.
Iar el înțelegându-i gândul i-a spus:
E a ta, dar cu tot cu cel ce o are!
Anuța i-a răspuns fericită:
Nici nu m-am gândit altfel!
Fiecare ținea cu amândouă mâinile de Cartea Sfântă precum preotul în fața Altarului, Evanghelia.
Au sărutat-o amândoi în același loc, când văzduhul era tot plin de Duhul Sfânt.
În jurul lor pluteau mii de îngeri, trimiși să binecuvânteze logodna lor în care nu au fost vorbe, ci numai lacrimi și-nfiorare din Duhul Ceresc.
Cartea însă urma să i-o dea fecioarei, numai ca dar și semn al binecuvântării părintești, acela care o înmiresmase odată cu acel fir de busuioc, pe când ea aparținea celui mai viteaz și mai nobil om al acestor timpuri și locuri. Aceasta s-a întâmplat peste alte șapte zile.
Astfel în a paisprezecea zi după ce tânăra a văzut Cartea Sfântă, aceasta a ajuns să fie a ei. Atunci, în Certege, tatăl lui Dumitru a pus în mâna fetei Comoara ce o dorea, ca semn al căsătoriei lor.
Părinții fetei erau din familia moțească a lui Bota, din Certege.
Părinții băiatului erau din familia moțească a lui Trifa.
Așa a ajuns Psaltirea aceasta să fie a mamei Părintelui Iosif, care înaintea morții sale, i-a pus-o în brațe fiului ei cel mai drag.
Din vița aceasta de eroi și creștini adevărați se trage părintele Iosif [n.n.].
Noi tot ce avem bun este românesc și sfânt.
Și totul este câștigat cu preț de sânge și cu preț de lacrimi.
De aceea ce răsare din aceste sfinte semințe este sfânt și duios, și sublim, și frumos.
În casele cu adevărat creștine, toți copii se nasc sfinți.
În familiile acestea, mamele sfinte leagănă eroi, martiri și profeți.
Astfel, viitorul lor este de aur și de slavă.
Nașterea părintelui Iosif
În casa lui Dumitru din Certege, în anul 1888, la 3 martie, ca un dar de sus, Domnul aducea pe al patrulea lăstar de măslin, cum zice psalmistul (Psalmul 128, 3).
Cu ochișorii blânzi si cu fața frumoasă, copilașul, care părea mai mult un îngeraș decât un copil, nu se mai sătura să privească spre bunii și duioșii ochi ai mamei lui credincioase.
Aceștia însă se împărțeau, când privind odorul sfânt, când culegând cu ei de pe paginile Psaltirii mângâierea necesară durerilor ce încă nu se risipiseră.
Așa au trecut cele trei zile până în 6 martie, sărbătoarea celor 42 de mucenici din Amoreea. Atmosfera a devenit mai profundă, mai solemnă, mai sărbătorească, iar copilul născut din părinții Dumitru lui Nicolae și Anuța, născută Bota, a fost dus la biserică și botezat în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, lepădându-l de Satana și de toate uneltirile lui și unindu-l cu Hristos.
Numai mama, Anuța, care a petrecut această zi în post, în rugăciune și în citire din Psaltire, a șters lacrimi din ochii ei cei buni.
În toți cei șapte ani care au urmat, ori de câte ori privea copilul acesta ce primise numele de Iosif, mamei i se părea că nu se mai satură de chipul lui plăpând și că îi paște o neprevăzută despărțire.
Pentru copilașul Iosif, spre deosebire de ceilalți, întreaga lui fericire era în a privi pe mama lui.
Cu cât timpul trecea, toți ai casei știau că Iosif este copilul iubit al mamei. Faptul acesta nu era privit cu invidie sau cu nemuțumire de către ceilalți, ci ca o plăcută și dulce părtășie a frumoasei lor iubiri.
Moise Velescu, Profetul vremurilor noastre, vol I, Editura Oastea Domnului, Sibiu 1998, pag. 40-45
