Psalmul 37, versetul 1
Îţi trebuie o mare putere de înfrânare atunci când vezi pe oamenii lumii acesteia bucurându-se de toate binefacerile şi darurile lui Dumnezeu şi totuşi trăind tocmai contrar voii Sale.
Duminica întâi după Paşti se numeşte Duminica Tomii, adică a Apostolului Toma, care n-a voit să creadă că a înviat Domnul până ce nu şi-a pus mâna în coasta Lui. De aceea i se zice lui Toma „necredinciosul”. În legătură cu Duminica Tomii, vă voi spune o poveste care ne-a rămas din cele mai vechi timpuri despre acest apostol al Domnului.
„Căutaţi la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?“ (Matei 6, 26)
Ziua Învierii este, înainte de toate, un praznic de bucurie. Strămoşescul salut „Hristos a înviat!“ răsună ca un cântec de bucurie. El ne aduce vestea cea scumpă că puterea morţii a fost înfrântă. Învierea Mântuitorului ne-a trecut „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer“.
„Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap şi altul la picioare.“ (Ioan 20, 12)
Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta. Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat – prin tot felul de ispite, de necazuri, şi de primejdii urzite de el – să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
„Pilat a scris o însemnare pe care a pus-o deasupra crucii. Şi era scris: «Iisus din Nazaret, Împăratul iudeilor».” (Ioan 19, 19)
Începând cu crucea Domnului nostru, ştim că şi noi toţi avem câte o cruce nevăzută, pe care însemnarea ce o va purta ea, când va fi înălţată, ne-o scriem noi. Tot astfel, după cum am avut un leagăn văzut, trebuie să avem şi o cruce văzută, pe care însemnarea de pe ea ne-o vor scrie şi nouă alţii. Cine ştie cât de curând ne vor pregăti şi nouă alţii crucea cu însemnarea de pe ea…
„Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată.“ (Ioan 19, 1)
În chinuirea lui Iisus, după marele preot, urmează acum marele dregător. După puterea religioasă, urmează puterea lumească. După neamul Său, urmează străinii. Aceste două tabere, veşnic dezbinate între ele, în nici o privinţă nu se pot împăca şi uni; numai în ura împotriva lui Hristos se unesc. În ura contra lui Iisus se pot înţelege toţi cei răi, se pot ajuta între ei şi se pot completa cu o plăcere blestemată şi cu o grabă criminală toţi. De aceea vinovăţia lor este aceeaşi. Şi răsplata o vor împărţi la fel.
”Ceata ostaşilor, căpitanul lor şi aprozii iudeilor au prins deci pe Iisus şi L-au legat.” (Ioan 18, 12)
Slujba lui Iuda se încheiase. Şefia lui se sfârşise. Un alt căpitan îi luase acum locul lui Iuda la conducerea gloatei. De acum Iuda, din conducător, devine un nimic incomod. O zdreanţă stânjenitoare, de care fiecare va căuta să se lepede cu scârbă şi să se scape cât mai degrabă.
„A doua zi, o gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Iisus în Ierusalim“… (Ioan 12, 12)
Uneori sunt, în viaţa unor popoare, momente de însemnătate crucială pentru toată istoria şi mântuirea lor; şi nu numai pentru istoria şi soarta acelui popor, ci uneori chiar şi pentru soarta şi istoria omenirii întregi, cum a fost momentul „Hristos“ în viaţa poporului evreu.
Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12, 24)
Domnul Iisus a spus: Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu ajuns în pământ nu moare, rămâne singur,
dar dacă moare, aduce multă roadă.
Arătând prin acestea mai întâi că, dacă El nu ar fi primit să moară pentru mântuirea noastră,
ar fi rămas pe totdeauna în Slavă, dar pe totdeauna fără noi acolo.
Ar fi rămas fără Cruce, dar şi fără Biserică.
Ar fi rămas fără pătimire, dar şi fără urmaşi.