Ziua Învierii este, înainte de toate, un praznic de bucurie. Strămoşescul salut „Hristos a înviat!“ răsună ca un cântec de bucurie. El ne aduce vestea cea scumpă că puterea morţii a fost înfrântă. Învierea Mântuitorului ne-a trecut „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer“.
„Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap şi altul la picioare.“ (Ioan 20, 12)
Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta. Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat – prin tot felul de ispite, de necazuri, şi de primejdii urzite de el – să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
„Pilat a scris o însemnare pe care a pus-o deasupra crucii. Şi era scris: «Iisus din Nazaret, Împăratul iudeilor».” (Ioan 19, 19)
Începând cu crucea Domnului nostru, ştim că şi noi toţi avem câte o cruce nevăzută, pe care însemnarea ce o va purta ea, când va fi înălţată, ne-o scriem noi. Tot astfel, după cum am avut un leagăn văzut, trebuie să avem şi o cruce văzută, pe care însemnarea de pe ea ne-o vor scrie şi nouă alţii. Cine ştie cât de curând ne vor pregăti şi nouă alţii crucea cu însemnarea de pe ea…
„Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată.“ (Ioan 19, 1)
În chinuirea lui Iisus, după marele preot, urmează acum marele dregător. După puterea religioasă, urmează puterea lumească. După neamul Său, urmează străinii. Aceste două tabere, veşnic dezbinate între ele, în nici o privinţă nu se pot împăca şi uni; numai în ura împotriva lui Hristos se unesc. În ura contra lui Iisus se pot înţelege toţi cei răi, se pot ajuta între ei şi se pot completa cu o plăcere blestemată şi cu o grabă criminală toţi. De aceea vinovăţia lor este aceeaşi. Şi răsplata o vor împărţi la fel.
”Ceata ostaşilor, căpitanul lor şi aprozii iudeilor au prins deci pe Iisus şi L-au legat.” (Ioan 18, 12)
Slujba lui Iuda se încheiase. Şefia lui se sfârşise. Un alt căpitan îi luase acum locul lui Iuda la conducerea gloatei. De acum Iuda, din conducător, devine un nimic incomod. O zdreanţă stânjenitoare, de care fiecare va căuta să se lepede cu scârbă şi să se scape cât mai degrabă.
„A doua zi, o gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Iisus în Ierusalim“… (Ioan 12, 12)
Uneori sunt, în viaţa unor popoare, momente de însemnătate crucială pentru toată istoria şi mântuirea lor; şi nu numai pentru istoria şi soarta acelui popor, ci uneori chiar şi pentru soarta şi istoria omenirii întregi, cum a fost momentul „Hristos“ în viaţa poporului evreu.
Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12, 24)
Domnul Iisus a spus: Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu ajuns în pământ nu moare, rămâne singur,
dar dacă moare, aduce multă roadă.
Arătând prin acestea mai întâi că, dacă El nu ar fi primit să moară pentru mântuirea noastră,
ar fi rămas pe totdeauna în Slavă, dar pe totdeauna fără noi acolo.
Ar fi rămas fără Cruce, dar şi fără Biserică.
Ar fi rămas fără pătimire, dar şi fără urmaşi.
„Și tot poporul a intrat în legământ pentru păzirea celor scrise în Cartea asta.“ (IV Regi 23, 3). În Biblie nu se spune numai despre un fiu pierdut şi aflat, ci şi despre o Carte ce se pierduse şi s-a aflat. Pe timpul regelui Iosia, se pierduse Cartea Legii, Cuvântul lui Dumnezeu. Cum s-a pierdut, anume, nu se spune. Ni se spune numai atât că preotul Hilchia a găsit Cartea Legii în „Casa Domnului pierdută în lada de bani.
În vremea aceea, luând Iisus pe cei doisprezece învăţăcei, a început a le spune lor cele ce erau să I se întâmple Lui: „Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor şi-L vor judeca pe El spre moarte, şi-L vor da pe El neamurilor. Şi-L vor batjocori pe El, şi-L vor bate pe El, şi-L vor scuipa pe El, şi-L vor omorî pe El, şi a treia zi va învia”. Şi au venit la el Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei, zicând: „Dă-ne nouă ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”.
Biblia este o Carte a vieții, este o Carte cerească, ce dă tot ce trebuie vieții. În Biblie, Însuşi Dumnezeu ne recomandă Biblia ca pe o pâine cerească, cu care să ne hrănim (Matei 4, 4), ca pe o apă cerească, pe care să o bem (Isaia 55, 1); ca pe o ploaie cerească, pe care să o primim (Isaia 55, 10), ca pe un foc ceresc cu care să ne încălzim (Ieremia 23, 29); ca pe o candelă, ca pe o lumină cu care să ne luminăm (Psalm 118, 105); ca pe o sabie cerească, cu care să ne înarmăm (Evrei 4, 12); ca pe o miere dulce cu care să ne îndulcim (Psalm 118, 103), ca pe un aur şi un argint preţios; ca pe o comoară cu care să ne îmbogățim (Psalm 11, 6; 18, 11; 118, 72, 127, Proverbe 8, 10-11).