Acum duminică ar trebui să avem la rând evanghelia cu săturarea celor cinci mii în pustie. După ce însă acum sâmbătă avem praznicul Sf. Ilie Prorocul, avem la rând evanghelia ce se citește în duminicile dinaintea prăznuirii sfinților.
„Zis-a lisus învățăceilor Săi: «Voi sunteți lumina lumii, Nu se poate cetatea ascunde deasupra muntelui stând. Și oamenii n-aprind lumina s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru cel din cer” (citiţi această evanghelie pe larg la Matei 5, 14-19).
Iisus Mântuitorul a zis despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12). Iisus îi numește şi pe apostoli Săi „lumina lumii”. Prorocii au fost şi ei o lumină a lumii. Urmaşii apostolilor (episcopii, preoţii) sunt şi ei o lumină a lumii. Mai mult decât atât: fiecare creştin adevărat trebuie să fie o lumină care străluceşte prin faptele sale. Este însă un anumit raport între aceste lumini, iar acest raport îl vom afla cercetând lumina şi luminile din lumea aceasta.
Soarele este izvorul luminii și al tuturor luminilor din lumea aceasta. Fără lumina soarelui n-ar fi nici o lumină şi nici o viață pe pământ. Toate luminile de pe pământ — până chiar şi lumina lunii şi a stelelor — pălesc în faţa luminii soarelui. Trebuie apoi să ştim că toate felurile de lumini din lume îşi au indirect puterea lor de la izvorul cel mare de lumină: de la soare.
O pildă. Despre cărbunii de piatră s-a constatat că au fost cândva păduri seculare pe care soarele le-a copt mii de ani şi pe urmă le-a acoperit pământul. Cărbunii scoşi din pământ dau înapoi căldura şi lumina pe care au sorbit-o de la soare.
Lemnele când ard nu fac altceva decât dau afară căldura şi lumina pe care au strâns-o de la soare. Orice fel de lumină din lume îşi are izvorul ei, indirect, de la soare. Chiar şi luna de pe cer n-are nici un fel de lumină a sa. E o lume rece, stinsă şi moartă. Lumina ei o capătă de la soare şi ne-o dă nouă.
Întocmai aşa stau lucrurile și cu lumina cea sufletească, din lumea cea sufletească. Iisus Hristos este lumina cea mare a lumii. La plinirea vremii, El a răsărit ca un „soare al dreptății” (Maleahi 4, 2). El „luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). Fără lumina Lui nu este lumină şi viaţă sufletească întocmai precum fără soare nu poate fi lumină şi viață pământească. Toate luminile sufleteşti îşi au izvorul în lumina cea mare a lui Hristos.
Lumina lui Hristos luminează tuturor; luminile din această lume vin de la cei care au primit lumină din lumina lui Hristos.
Oamenii folosesc multe feluri de lumină, unele mai mari, altele mai mici, unele mai slabe, dar fiecare își are rostul ei şi îşi face slujba ei.
Ce slujbă binecuvântată face, spre pildă, farul cel luminos care arată noaptea calea vapoarelor călătoare pe întinsul apelor mării! Dar o slujbă tot atât de binecuvântată face și luminiţa cea mică de ceară ce străjuiește noaptea la căpătâiul unui bolnav sărman. În casă lampa, pe stradă felinarul, în biserică luminile şi candelele, fiecare fel de lumină îşi face slujba ei. Alături de lumina electrică îşi face slujba lui şi opaițul cel mic.
Întocmai aşa şi în lumea cea sufletească: creştinii luminează după darul ce li s-a dat de sus şi după puterea lor sufletească. Despre apostoli, Mântuitorul a zis: „Voi sunteţi lumina lumii”, Aceasta este o lumină mai mare. Viaţa sfinţilor proroci şi apostoli (şi a urmaşilor lor) este o lumină mai mare. O lumină mai mare este şi Biserica lui Hristos, este şi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Urmează apoi la rând luminile cele mai mărunte. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie o lumină sufletească. Viaţa şi faptele fiecărui creştin trebuie să strălucească în întunericul acestei lumi (Filipeni 2, 15). Noi trebuie să sorbim în sufletul nostru lumina lui Hristos, pentru ca pe urmă să-i putem lumina şi pe alţii. „Tot cel ce va bea din apa Mea cea vie — zicea Iisus — această apă se va preface pe urmă în izvor de apă săltătoare” (Ioan 4, 14). Întocmai aşa, şi lumina lui Hristos din sufletul vostru trebuie să-i lumineze şi pe alții.
Precum luna dă pământului lumina pe care o primeşte de la soare, aşa şi noi trebuie să le dăm şi altora lumina pe care o primim de la Hristos. Precum lemnele aprinse dau înapoi căldura şi lumina primite de la soare, aşa şi noi — aprinşi de focul Duhului Sfânt — trebuie să dăm în lume lumina şi căldura pe care le-am primit de la „soarele dreptății”.
Un creştin adevărat este o lumină a lui Hristos. Este o lumină sufletească chiar dacă n-ar vorbi nimic despre Hristos. El luminează prin faptele sale. Ce predică puternică şi ce lumină puternică este predica şi lumina faptelor! Fiecare lumină, oricât de mică şi de slabă ar fi ea, îşi are rostul ei şi slujba ei. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie o lumină, mai mică sau mai mare, mai slabă sau mai tare, după cum Dumnezeu S-a îndurat să dea un dar mai mare sau mic… şi după cum el însuşi şi-a strâns în candela sufletului său untdelemn mai mult sau mai puţin (unii vor să fie luminători fără a-şi strânge undelemn în candelă). Oricât de mică ar fi candela unui suflet, ea îşi are slujba ei în lucrul Evangheliei. Şi cel mai mic opaiţ face adeseori o slujbă foarte mare.
De când eram la ţară îmi aduc aminte de o femeie bătrână ce locuia lângă un râu pe unde trecea şi drumul de țară. De câte ori creşteau apele râului, bătrâna ținea toată noaptea un opaiţ aprins în fereastra casei. Drumul trecea pe lângă o prăpastie a râului; un singur pas greşit şi călătorul aluneca în gura morţii. Pe câteva rânduri, opaițul bătrânei a scăpat pe trecători de la moarte. Opaiţul babei era și el un fel de far ce arăta primejdia. Şi lumina ta cea sufletească, dragă cititorule, oricât de mică ar fi ea este un astfel de far luminos care arată căile vieţii. În întunericul acestei lumi în această grozavă întunecime — fiecare creştin adevărat trebuie să strălucească prin faptele sale. „Iar voi să fiți fără de prihană şi fără de răutate, copii ai lui Dumnezeu; în mijlocul unui neam stricat, voi să străluciți ca nişte lumini în lume (Filipeni 2, 15).
Pentru pescuirea peştilor din lacuri, se foloseşte o interesantă pescuire; o pescuire cu lumini. În fruntea bărcilor de pescuit, pescarii pun făclii aprinse şi pleacă cu ele pe lac. Lumina îi atrage pe peşti; îi strânge la un loc şi pescarii îi prind. Să folosim şi în pescuirea cea sufletească lumina lui Hristos. Să folosim lumina ce o avem de la Hristos. Să-i atragem pe oameni din adâncul răutăților cu lumina lui Hristos, cu lumina sufletului nostru.
Pe farul din Calois, în Franţa, sunt scrise cuvintele: „Eu sunt clădit aici ca să luminez şi să mântuiesc”. Aceste cuvinte se pot spune şi despre fiecare biserică: „Eu pentru aceasta sunt zidită, ca să luminez şi să mântuiesc”.
Aceste cuvinte se pot spune — în cadre mai mici — şi despre fiecare creştin adevărat: „Eu pentru aceea trăiesc în lume, ca să luminez şi eu, după puterile mele sufleteşti”. Viaţa omului este o lumină; este o lumină chiar şi dacă nu luminează pentru Hristos. Viaţa noastră se topeşte ca o lumină, Ferice de viaţa care se topeşte luminând şi împrăştiind lumină sufletească. Vai de viața care se topeşte în zadar. Mântuitorul zice să nu punem lumina sub obroc. Ce lucru grozav este o lumină pusă sub obroc! O astfel de lumină nu numai că se topeşte în zadar, ci, pe deasupra, scoate şi fum negru şi înăduşeală. O astfel de lumină acoperită de obrocul patimilor şi păcatelor este viaţa celor ce împrăştie în jurul lor ceartă, ură, zavistie şi minciună. Diavolul umblă mereu să stingă lumina cea sufletească a omului, iar dacă n-o poate stinge de tot, se mulţumeşte să o pună sub obroc.
Fiecare creştin adevărat trebuie să fie o lumină în lume. Greutatea cea trupească a omului se măsoară după câte kilograme are; greutatea lui cea sufletească se măsoară după lumina pe care o revarsă în lume prin duhul său, prin vorbele sale şi mai ales prin faptele şi purtările sale.
Fiecare creştin îşi are locul său şi lumina sa în lucrul cel mare al Evangheliei. Eu mă uit la candelabrul din biserică. Ce predică minunată văd eu în luminile din acest candelabru! Ele sunt de diferite mărimi, ele sunt aduse de diferiți credincioşi, dar toate au același scop şi fac aceeaşi slujbă: luminează. Uitaţi-vă din depărtare la un candelabru plin cu lumini aprinse. Luminile lui se văd una singură. Sunt mai multe, diferite lumini, dar ele se văd una. În viaţa cea creştinească, fiecare creștin îşi are partea sa de lumină. În Biserica lui Hristos, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină, îşi are „lumina” sa.
În creștinătatea din lume, fiecare Biserică, fiecare religie şi confesiune îşi are partea sa de lumină, îşi are lumina sa. Aceste lumini sunt diferite, dar în ochi Tatălui ceresc ele sunt „una ” (Ioan 17, 22).
Puterea unui creştin se măsoară după lumina ce o revarsă şi el în lume. Puterea unei Biserici se măsoară după lumina pe care o revarsă în lume şi în suflete. Puterea unei Biserici sunt şi credincioşii ei cei „aprinşi”, care luminează.
Mulţi critică «Lumina Satelor» şi Oastea Domnului. Păi noi nu știm să fi făcut vreo altă crimă, decât atât că ne-am silit şi ne silim să aprindem toate luminile din Biserică.
Preot Iosif Trifa, Lumina Satelor, anul 1929, nr 29, pag. 4
