Dacă atunci când păcatul a ajuns general, nu se găsește nimeni care să-și simtă răspunderea pentru starea și pentru viitorul tuturora, atunci nu mai poate fi nici o salvare. Lucrurile de care trebuie să-i fie cuiva rușine sunt cele care îl duc mai curând și mai sigur la nimicire. Și pe un om și pe un popor.
Un conducător conștient al unei familii, al unei adunări, al unui popor nu trebuie să poată sta liniștit niciodată când familia lui și poporul lui stau în felul acesta. Ci oricât ar fi el în primejdie din toate părțile, fie dinăuntru, fie din afară, salvatorul acela trebuie să-și simtă întreaga conștiință a răspunderii sale pentru starea și pentru salvarea acelora în fruntea cărora este pus. Până se mai găsește un salvator, poporul nu-i pierdut, adunarea nu-i nimicită, urmașii pot nădăjdui: din pricina unuia singur, putem nădăjdui pentru toți (Ieremia 5:1). Vai de poporul care n-are în sânul său nici un viteaz înțelept și curajos care, în momentul greu, să știe să poată ieși în frunte, spunând: „Veniți după mine!”
Sunt uneori vremuri de mari ispite și de mari căderi între credincioșii Domnului. Vin uneori valuri de slăbiciuni și de întunecime duhovnicească peste toată fața unor luminători ai adunării Domnului, cum vin eclipsările peste fața strălucită a soarelui și a lunii. Să ne rugăm puternic ca aceste vremuri grele să nu vină niciodată. Sau dacă vin, să treacă repede.
În mod normal, acești luminători ai Domnului trebuie să strălucească totdeauna. Dar câteodată și ei se umbresc. Umbrirea trecătoare nu-i anulează, dar îi întunecă. Ce dureros este atunci, după cum stă scris: „Dacă lumina din tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul!” Cel mai greu lucru este nu că cineva sau ceva este umbrit, ci că acel cineva și acel ceva nu vrea să se recunoască umbrit. Fiindcă el în sinea sa se crede că tot nu este așa.
Una din cele mai mari nenorociri atunci când cineva stă rău este că el nu-și dă sau nu vrea să-și dea seama de adevărata lui stare. Și de aceea nici nu crede și nici nu primește mustrările și îndemnurile din afară ale acelora ce văd eclipsarea lui de către păcat. Sau și de către mai multe.
Niciodată noi, cei care vedem ceva mai mult sau mai larg decât alții, nu vom scăpa de răspunderea pentru păcatele lor. Putem spune, dacă suntem nepăsători sau necinstiți, cum a spus Cain: „Ce-mi pasă mie, ce vină am eu că ei sunt așa?” Dar dacă vom fi cinstiți înaintea lui Hristos, ne vom simți și noi vinovați de fiecare păcat al celorlalți. Fiindcă dacă într-adevăr noi ne-am fi făcut toată datoria noastră față de cei care au căzut, poate că ei n-ar fi ajuns așa.
Drag suflet depărtat… Numai Singur Dumnezeu te știe cât de departe spre pierzare au ajuns pașii tăi – și s-au prăbușit gândurile tale. Poate că te găsești abia la un pas de moarte, de iad, de rușinea și căderea veșnică… Trezește-te, cercetează-te, îngrozește-te!
Poate că un păcat sau mai multe te-au cuprins și te-au înstrăinat cu totul de lăcașul și de adunarea Domnului. Poate că ani de zile n-ai mai mers la biserică, la adunare, la frați – sau poate nici la rugăciune în odăița ta, dincolo, singur… Trezește-te, cercetează-te, îngrozește-te înainte de-a fi prea târziu.
Poate că peste Biblia ta și peste cartea ta de cântări s-au așezat straturi multe de praf. Iar peste sufletul tău, poveri multe de păcate. Alergând după deșertăciuni și ispite lumești, ai uitat sfintele cărări ale Domnului pe care mergeai cândva și tu cântând… și de pe care te întorceai atât de fericit… Unde este acum fericirea ta de atunci? O, dacă te-ai putea trezi și întreba astfel!
Acolo unde odată a ars puternic focul iubirii, ușor se poate aprinde din nou. Aprinde-l iarăși și-l fă să ardă mai puternic. Domnul tău și frații tăi te cheamă și te așteaptă. Vino…
Traian Dorz, Pășunile dulci
