Suflete dragă, poate că noi nu putem avea toţi fericirea unei înţelepciuni care vede şi prevede înainte, spre a ne lua din timp măsurile, ca să nu ajungem niciodată rău. Poate că nu putem avea nici înţelepciunea unei stăpânite cumpătări, pentru ca, la timpul fiecărui lucru, să ştim alege partea lui cea bună şi să nu scăpăm prilejul cel potrivit.
În vremea aceea, umblând Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi: pe Simon, ce se numeşte Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncându-şi mreaja în mare, că erau pescari.
Şi a zis lor: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni!”
La 31 de ani de la trecerea în Veșnicie a fratelui și poetului Traian Dorz, dorim să evocăm personalitatea marelui trimis al lui Dumnezeu printr-o scurt pasaj video de la înmormântarea poetului pe versurile cântării sale „Acasa mea”, interpretată de Corul şi Orchestra «Opera Group Project» şi solişti de la Opera Naţională din Cluj-Napoca.
Şi noi, ostaşii, eram iobagii lui Faraon. Îi făceam regulat „cărămizile“ păcatelor. Şi trăiam în „pace“. Slăvit să fie Domnul că nu ne-a lăsat să ne prăpădim în această fioroasă robie! Duhul lui Dumnezeu ne-a trezit; a trezit în noi dorul după Canaan, după mântuire. Într-o zi ne-am prezentat la Faraon. Şi i-am zis: Faraoane, să fii sănătos!… Noi plecăm. Ne-am săturat de iobăgia ta!
Cel drept n-ajunge-n lumea aceasta om bogat,
nici numele lui nu e pe uliţi lăudat
– el nici nu vrea alt nume şi nici un alt folos,
şi nici alt mers în lume decât al lui Hristos.
Cel blând nu are-n lumea aceasta de păcat
alt drum decât acela ce Domnul l-a călcat,
ci numai după moarte şi numai Sus, nu jos,
e slava celui vrednic – ca slava lui Hristos.
„Şi le-a zis lor Faraon: Vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult“ (Ieşirea 8, 28).
În istoria cu scăparea israelitenilor din robia lui Faraon mai este un amănunt de mare preţ. Un amănunt care scapă din vedere, dar trebuie stăruit asupra lui, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Despre cum trebuie să-L mărturisim și să-L iubim pe Hristos
Zis-a Domnul învățăceilor Săi: “Tot cela ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (…). Cela ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic Mie. Și cela ce iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este Mie vrednic” (Matei 10, 32-37).
În mersul luptei pentru scăparea israelitenilor, este un amănunt plin de înţeles sufletesc. Biblia ne spune într-un loc că, pe timpul când israelitenii gemeau în robia lui Faraon, „logofeţii fiilor lui Israel“ s-au prezentat într-o audienţă la Faraon, cerându-i uşurarea robiei. Şi, intrând logofeţii fiilor lui Israel, au strigăt către Faraon, zicând:
Cum cerul larg de vară, apleacă-te senin
asupra celor care spre-a ta lumină vin,
furtunile puţine şi scurte să le ai,
curat şi cald să-ţi fie al lacrimilor grai.
Cei osteniţi să afle la umbra ta alin,
cei blânzi, împărtăşirea simţirii lor deplin,
cei buni încurajarea, cei îndrăzneţi avânt,
mai drept să plece dreptul, mai sfânt acel ce-i sfânt.
„Fiți cu duhul arzând, Domnului slujind…” (Romani 12, 11) O, ce bine ar fi să fim, aşa cum zice Apostolul Pavel: „Cu duhul arzând şi Domnului slujind”! Dar aşa nu putem fi, decât cu darul şi puterea ce o dă Duhul Sfânt. Numai un suflet cuprins, aprins şi cârmuit de darul şi puterea Duhului Sfânt poate sluji cu adevărat Domnului. „Limbile de foc” au făcut mari schimbări în inima şi sufletul celor 12 Apostoli care s-au umplut de o necunoscută râvnă şi îndrăzneală pentru binevestirea lui Hristos.
