Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei” (Matei 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului.
Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apocalipsa 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el îşi face „datoria”, că face destul pentru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos?” Viaţa mea şi inima mea a răspuns: „Ba”. Viaţa mea şi inima mea parcă mă mustra, zicându-mi: „Suflete dragă, bagă de seamă că tu umbli să-I slujeşti şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Dimineaţa te rogi lui Dumnezeu, dar mai târziu Îl sudui pe Dumnezeu… Duminică dimineaţa mergi la biserică şi te închini lui Dumnezeu, dar după-amiază te duci la crâşmă şi te închini şi diavolului cu beţie, sudalme etc… Posteşti de mâncări, dar nu şi de faptele cele rele”… Aceste cugetări – scrie ostaşul – m-au îndemnat să intru în Oastea Domnului, cu hotărârea să-I slujesc numai lui Hristos.
O, ce mare înşelător e diavolul! El nu umblă să-l rupă pe om cu totul de Dumnezeu. Îşi dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Înşeală însă satana pe creştini cu şoapta să şi-au făcut datoria faţă de suflet, că sunt destul de „calzi” pentru Dumnezeu. „Da’ ce?” – zice satana, doară nu-i să te faci călugăr, măi omule!… De ce să te laşi de „bucuriile” şi „plăcerile” vieţii?… Ţi-ai făcut datoria faţă de suflet… viaţa îşi cere şi ea plăcerile ei… „Aşa-i făcută viaţa – şopteşte satana – că trebuie ici colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi”.
Cu astfel de şoapte îi înşeală satana pe oameni, să creadă că-i pot sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona.
Împotriva acestei înşelăciuni diavoleşti este numai o singură cale de scăpare: să-L primeşti pe Mântuitorul ca pe un Stăpân, Poruncitor şi Împărat al sufletului. Când astfel Îl primeşti pe Domnul, atunci satana nu te mai poate atrage în slujba lui, atunci eşti robul Domnului şi îi slujeşti Lui cu toate faptele tale, cu toate vorbele tale, cu toate gândurile tale, cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău.
În viaţă creştinilor se foloseşte vorba „robul lui Dumnezeu”. Frumoasă vorbă, numai că, de cele mai multe ori, e numai o vorbă goală, căci cei mai mulţi se cheamă numai robi ai lui Dumnezeu, dar aievea sunt robi ai patimilor lumeşti, sunt robi ai diavolului. A fi robul lui Dumnezeu înseamnă a-I sluji Lui şi numai Lui, cu toată viaţa ta, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău.
Astfel Îi slujeşti tu lui Dumnezeu?
Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor» anul 1927, nr. 5, pag. 3