Petru Popa de la Săucani

Ai fost rob, dar ai fost fiu,

Lumii mort, pentru Cer viu,

Printre frați neîntrecut.

Ai fost sfânt,

Dar n-ai știut. (Traian Dorz)

Fratele Popa Petru s-a născut în satul Săucani, jud. Bihor, în anul 1918 şi s-a predat Domnului de mic copil, încă pe când era în şcoala primară, la vârsta de 12 ani, în anul 1930. Era pe atunci un învăţător în satul său, anume Dumitru Hera, care în timpul acela era un foarte bun frate în Oastea Domnului. Acest bun frate i-a învăţat pe copii în școala lui nu numai cartea lumeasca, ci le-a propovăduit şi din Cartea lui Dumnezeu, Biblia. Dintre toți elevii lui, s-a ales însă unul, care a pus la sufletul său tot ce auzea din gura acestui îndrumător duhovnicesc. S-a predat din toată inima Domnului Iisus. Şi îndată a început să lucreze pentru El.

Încă elev în şcoala primară, a început să ia parte pe la toate adunările Oastei Domnului, care atunci începeau să se înfiripeze prin toate satele din jurul Beiuşului şi până spre Oradea. Încurajat de fratele Pavel Maliţa de la Oradea şi însoţit de alţi fraţi tineri ca el, fratele Popa Petru din Săucani, era nelipsit de la toate adunările frăţeşti, pe care le însufleţea la început cu poezii şi cântări rostite totdeauna cu lacrimi, iar îndată după aceea, cu cuvântul său atât de dulce, duios, puternic, limpede şi fierbinte pentru Hristos, Domnul şi Mântuitorul său, pe Care L-a iubit cu o dragoste unică şi cu o râvnă atât de mare şi de statornică, cum puţini fraţi din ţară au mai fost să aibă la fel.

În octombrie 1934, pe scena Teatrului Municipal din Oradea, un comitet foarte activ de preoţi şi fraţi, aranjaseră o serbare a Oastei Domnului, cu o piesă religioasă şi un bogat program de cântări, declamări şi vorbiri.

A ajuns pe scenă, pentru un cuvânt şi fratele Petru. Un tânăr de 16 ani, îmbrăcat cu sumăniţă de lână albă, cu opinci şi cu cămaşă nouă, cu păr bălai şi cu faţa frumoasă, strălucind de alb în faţa luminilor rampei… Părea un înger… Sala era plină. În lojile Teatrului erau toate feţele mari ale oraşului, în frunte cu episcopul, cu prefectul, cu primarul…

A deschis liniştit Noul Testament şi a citit limpede, cald, înlăcrimat de frumos,versetul de la Ioan 3, 16: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică…” Tot timpul cât a ţinut vorbirea lui, nu s-a auzit un zgomot, nu s-a făcut o mişcare. Toată lumea asculta, asculta. Doar din când în când suspine şi semne de plâns cu ştergeri de lacrimi, cu întinderi de feţe spre a-l vedea mai bine.

Când a terminat de vorbit, toată asistenţa care umplea Teatrul, chiar şi cei mari din lojile de sus, s-au ridicat în picioare şi au ovaţionat îndelung – cum erau ei obişnuiţi la oraş – ca pentru cele mai alese personalităţi. Entuziasmul şi uimirea lor erau la culme. La ieşire, toţi se îmbulzeau să-l sărute, să-l întrebe, să-l atingă, ca pe o minune. Dar el cu capul plecat, vădit stingherit şi ruşinat de această zgomotoasă manifestare, căuta să se strecoare cât mai repede şi cât mai ferit, să scape afară.

Şi aşa cum s-a strecurat atunci, dornic de smerenie şi de modestie, a căutat să se strecoare şi în toţi anii de după aceea până la capăt. Aproape tot timpul zecilor de ani, el a umblat printre fraţi cu aceeaşi faţă îngerească, pe care numai el nu şi-o ştia cât de strălucitoare este.

Smerenia lui, dragostea lui pentru fraţi, râvna lui pentru Domnul Iisus, statornicia lui neclintită în Lucrarea Oastei Domnului şi gelozia lui neînduplecată pentru familia duhovnicească, pentru frumuseţea şi bogăţia ei, dovedesc că acest frate a fost un suflet de aur şi miere sfântă.

Dragostea lui pentru Domnul Iisus şi pentru fraţi n-a obosit niciodată. Picioarele lui au străbătut atâtea drumuri, încât, adunate laolaltă, ar înconjura de multe ori pământul, până la marginile lui. Gura lui a mărturisit cu atât de multe şi de frumoase cuvinte Evanghelia dragostei lui Hristos, încât n-ar încăpea în sute de cărţi dacă ar fi fost strânse. Ochii lui au vărsat pentru Domnul şi pentru fraţi atâtea lacrimi, încât mulţi s-ar fi putut scălda în ele.

Niciodată nu şi-a dorit nici o atenţie din partea nimănui. Niciodată nu s-a lăudat cu ceva din tot ce a făcut şi nu s-a retras de la ceva ce trebuia să facă. Oricât era de greu sau de lung drumul ori lucrul care i se cerea. Oricât era de obosit ori bolnav, el n-a spus o data că e departe până la adunare. Sau că este peste puteri ceea ce i se cerea să facă. După 16 ore de muncă grea, el făcea adeseori alţi 16 kilometri de drum, noaptea, până la fraţii care îl aşteptau. Petrecea cu ei jumătate de noapte în Cuvântul Domnului, spre întărirea şi mângâierea lor, apoi venea iarăşi pe jos, înapoi, ca să fie dimineaţa la munca lui, ca şi cum ar fi dormit toată noaptea acolo. Aşa a făcut fratele Petru nu un an sau doi, ci toţi anii vieţii lui.

Nimeni, niciodată, nu va putea cuprinde în cuvinte şi în cifre omeneşti, toate roadele aduse de sufletul acesta unic, pentru Dumnezeu, de-a lungul tuturor anilor atât de frumoşi, dar atât de grei, cu care el L-a slujit pe Domnul Iisus, cu o dragoste fără seamăn. Va arăta-o aceasta Domnul Însuşi în Ziua când îi va mărturisi El luminos şi strălucitor, în faţa Tatălui Ceresc şi a îngerilor Săi, pe toţi cei ce L-au mărturisit pe El aşa în faţa oamenilor.

Suferințele pe care şi el le-a îndurat pentru Domnul, nu şi le-a descoperit nimănui. În anii încercărilor, el n-a fost dat în judecată şi închis pe faţă. Dar despre nopţile lui, legat de arbori în pădure, despre suferinţa din cămăruţele de cercetare, despre vânătăile cu care se întorcea, dimineţile, acasă şi despre oasele zdrobite cu care mergea după aceea la munca lui grea, la cărat grinzi sau la tras la fierăstrău, numai Singur Domnul ştia, fiindcă el nu le-a spus nimănui.

Dragostea şi lacrimile lui au fost cele două mari comori şi daruri ale sale. Tot ce a spus fratele Petru a fost cu dragoste şi lacrimi. Evanghelia pe care a propovăduit-o el, a fost o Evanghelie de dragoste şi lacrimi. Iisus Cel Vestit de el, a fost un Iisus numai dragoste şi lacrimi. Rugăciunea lui a fost dragoste şi lacrimi. Cântarea lui a fost tot aşa, numai dragoste şi lacrimi. Viaţa lui însăşi a fost întreagă un izvor şi o revărsare nesecată şi plină de dragoste şi lacrimi. Dragoste şi lacrimi în faţa lui Dumnezeu pentru fraţi şi pentru toţi oamenii. Şi dragoste şi lacrimi în faţa fraţilor şi a tuturor oamenilor pentru Dumnezeu.

Nimeni n-a trăit o viaţă mai liniştită la suprafaţă ca a lui, dar nici mai zbuciumată în adânc. Nimeni n-a ştiut să arate mai simţit ca el durerile altora, dar nici să şi le ascundă mai tăcut ca el pe ale lui însuşi. Nimeni n-a dat atât de mult pentru alţii, dar nici nu şi-a păstrat atât de puţin pentru sine.

Despre o viaţă atât de unică şi de tainică precum a fost a lui, nimeni n-ar putea spune aşa cum a fost în adevăr. E ca un nor luminos, dar prea îndepărtat de vârful munţilor. E ca o mireasmă rară pe care nu o poţi apropia. E ca un sunet abia auzit de dulce, pe care îl poţi doar bănui, dar nu-l poţi niciodată reţine.

Ce a fost într-adevăr fiinţa şi viaţa fratelui Petru printre noi? A fost ca o apă limpede şi dulce din care ne-am răcorit fiecare dintre noi… Un deal pe care totdeauna am văzut un cer mai larg şi un soare mai luminos… A fost un şiroit tăcut şi blând de lacrimi din dragoste pentru Iisus Cel Dulce şi pentru fraţii cei iubiţi, până la jertfa totală.

Presimțind că ziua plecării lui este aproape, fratele Petre a dorit să-și sărbătorească cu frații ziua lui care cădea tocmai pe 29 iunie, ziua sfârșitului muceniciei marilor apostoli ai lui Hristos, Petru și Pavel. El, care niciodată nu și-a dorit nicio atenție din partea nimănui, își dorea acum o sărbătoare din partea tuturor. Nemărginita lui dragoste de frați dorise să-i mai vadă măcar o dată strânși lângă inima lui pe toți cei lângă inima cărora el se strânsese toată viața lui. Au luat parte atunci, cu inimile acoperite jumătate de soare și jumătate de nori, mulți frați și surori care umpluseră curtea căsuței lui de la Săucani, înconjurându-l cu cântări și cu lacrimi – mai mult cu lacrimi decât cu cântări – pe fratele preaiubit din copilăria lui până astăzi.

După patru luni, a trecut la Domnul pe neaşteptate, printr-un accident de muncă, în 22 octombrie 1985. În dimineaţa acelei zile, fratele Petru a alunecat pe schela umeda de bruma nopții de la casa unde lucra la un sătean al lui, pe care tocmai atunci urcase. În cădere s-a lovit cu capul de o bordură şi şi-a pierdut total cunoştinţa. N-a mai spus nimănui nici un cuvânt. Dus imediat la spital, a murit în timpul încercării de a-l salva. Puţina putere care mai rămăsese în trupul lui slăbit de muncă, de jertfă, de osteneli şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti, ştiute şi neştiute, văzute şi nevăzute, şi-a stins lumina fără să mai pâlpâie nicidecât. De la căderea sa, el nu s-a mai trezit decât în Cer. Când ochii săi s-au deschis, el n-a mai văzut decât Chipul Dulce şi Fericit al Dragului său Mântuitor, care venise după el şi-l luase Acasă, în lăcaşul fericit, care fusese pregătit chiar în dimineaţa aceea.

Îndată după trecerea la Domnul a fratelui Petru, s-au sesizat iarăşi toate mărimile, atât cele religioase, cât şi celelalte. Preotul satului Săucani, care era nepot al fratelui Petru şi un scump copil al lui Dumnezeu, a fost chemat la Episcopie şi i s-a spus: „Tu şi ceilalţi 3-4 câţi mai sunteţi cu Oastea Domnului pe acolo, n-aveţi ce să căutaţi la înmormântare. Cine va merge acolo, vom hotărî noi. Nici un fel de manifestare ostăşească nu va putea avea loc acolo. Nimeni nu se va ridica să spună nici un cuvânt, afară de cei ce vor oficia slujba înmormântării”.

În cele două nopţi de priveghere, toţi fraţii şi surorile, veniţi lângă sicriul său, şi-au facut partea lor, petrecându-le în lacrimi şi reculegere. Apoi au venit şi oficialităţile religioase, care şi-au făcut partea lor. Dupa aceea, fratele Petru, a rămas iarăşi cu cei iubiţi ai lui.

Înmormântarea a avut loc vineri, 25 octombrie 1985.

Bibliografie: