Când se înalţă binecuvântările de către noi spre Dumnezeu ca nişte aburi calzi de pâine, plini de mireasmă plăcută, El le va retrimite spre noi, dându-ni-le înapoi nespus mai multe, mai dulci şi mai îmbelşugate de cum le-am dat, prin tot ce va mai adăuga la ele nemărginita Lui iubire pentru noi.
Cu cât vom înălţa noi mai multe binecuvântări spre cer, cu atât mai multe vom primi şi noi de acolo. După cum, cu cât mai puţine şi mai zgârcite sunt binecuvântările noastre faţă de Dumnezeu, cu atât sunt aşa şi ale Sale faţă de noi. Fiindcă este scris: Tu Te porţi cu fiecare om după inima lui…
O, cât de binecuvântată este pentru sufletul credincios binecuvântarea dată astfel de către el lui Dumnezeu!
Dar cât de binecuvântată este şi mai mult viaţa aceluia care trăieşte necurmat, în fiecare zi, într-o stare din care se poate ridica spre cer o astfel de mireasmă sfântă pentru Dumnezeu!
„Atât de mult” este o măsură numai pentru noi oamenii, spre a arăta marginile până la care putem ajunge noi cu picioarele noastre, sau cu ochii noştri, sau cu mintea, sau cu inima noastră. Peste „atât de mult”, noi, oamenii, nu mai putem trece. Dincolo nu mai ajungem, nu mai vedem, nu mai pricepem…
Dar pentru Dumnezeu, „atât de mult” nu mai are marginile pe care le are pentru noi. Puterea Lui fiind nemărginită, pentru El nu există minune care să nu poată fi făcută. El fiind nemărginit, nu există loc în care să nu poată fi Prezent.
Pentru că în viaţă, pentru noi, lucrările lui Dumnezeu întrec priceperea noastră. Noi, acestor lucrări, de multe ori nu le putem înţelege rostul şi nu ne vine să le credem ca fiind ale Lui. Pentru că şi priceperea lor întrece marginile puterilor noastre. Ale priceperii da, dar ale credinţei nu trebuie să le întreacă.
Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ? Cine poate să răspundă definitiv la această întrebare? Răspunsul se va deosebi de la unul la altul, pentru că cerul este atât de sus pentru fiecare fiinţă, pe cât este aceasta de jos faţă de cer.
Pentru o furnică, cerul începe la un milimetru deasupra pământului… Pentru un vultur, începe la cine ştie cât! Şi cu cât este cineva într-o stare duhovnicească mai joasă, cu atât mai puţin va vedea marea bunătate a lui Dumnezeu faţă de el, deşi chiar faţă de el ea parcă este şi mai mare.
Cât este de departe Răsăritul de Apus? Pentru unii, este numai atât de departe cât este naşterea de moarte şi leagănul de sicriu. Fiindcă pentru aceştia, numai atâta ţine Dumnezeu departe fărădelegile lor de ei, până în clipa morţii. Atunci El le lasă să cadă asupra capului lor.
Pentru cei care se întorc la Domnul Iisus Hristos, care cred în El şi trăiesc o viaţă în deplină ascultare de El necurmat, pentru aceştia Apusul nu va fi nicăieri şi Răsăritul va fi pretutindeni… pentru că ei în veac nu vor mai vedea moartea, ci vor trece din Timp în Veşnicie, ca lumina lunii într-a soarelui (Ioan 8, 51).
Dragă suflete, depinde de noi şi numai de noi acest „atât de mult” cu care Dumnezeu măsoară îndurările Sale faţă de noi. Şi cu care depărtează El pedeapsa fărădelegilor noastre de la noi. Cât ţi-l apropii tu – sau cât ţi-l depărtezi?
Dacă vrem să ascultăm glasul şi chemarea lui Dumnezeu, dacă ne întoarcem din păcatele noastre cu pocăinţă sinceră şi dacă din toată inima noastră punem legământ de ascultare faţă de Domnul, – atunci şi îndurările Lui faţă de noi nu vor mai avea sfârşit. Fărădelegile noastre vor fi iertate definitiv şi păcatele noastre, acoperite pe totdeauna cu Preţul cel mare al Sângelui Celui Sfânt al lui Hristos, ca şi cum nici n-ar fi fost niciodată…
Din toată inima mea Îţi mulţumesc, Domnul şi Dumnezeul meu, că Ţi-ai lungit răbdarea şi bunătatea Ta faţă de mine până când şi inima mea s-a muiat de căldura bunătăţii Tale, aplecându-se la picioarele Crucii pe care ai suferit pentru mine. Acolo Cerul s-a aplecat spre mine, cuprinzându-mă în El cu o iubire şi cu o iertare veşnică.
Traian Dorz, Cununile slăvite
