Toate femeile sunt surorile tuturor bărbaţilor. De la Început, aşa a fost: Femeia a fost sora bărbatului. Înainte de a-i fi soţie, sau fiică, sau mamă. În toate cele ce urmează, ne vom strădui deci să ne îndreptăm mereu privirile spre Început. Ca să vedem cum a gândit Dumnezeu să fie şi cum a voit El. Numai urmând lumina de la Început, vezi limpede cum trebuie să înaintezi spre a ajunge cu bine la sfârşit. Altfel, dacă scapi din vedere Începutul, nu vei ajunge niciodată la un bun sfârşit.
Femeia este sora bărbatului. Prin voia lucrării înţelepte a lui Dumnezeu, acesta este adevărul. Pentru că aşa a fost concepută ea, prin fiinţa ei, desprinsă din fiinţa bărbatului şi prin împreună-lucrarea nedespărţită pentru care au fost alcătuiţi şi trimişi în existenţa aceasta amândoi.
Înainte, ei au fost unul în Dumnezeu (Facere 2, 7). După aceea, iarăşi vor fi unul prin Hristos (I Corinteni 15, 28). Dar acum, ei par despărţiţi numai pentru că altfel n-ar putea împlini în chipul cel mai fericit rânduiala voii lui Dumnezeu.
În lumina acestui fel de a privi adevărul vieţii, toate femeile sunt surorile tuturor bărbaţilor. Fiecare bărbat ar trebui deci să privească la fiecare femeie ca la sora sa de trup şi de suflet. Cu atâta sfinţenie, cu atâta cuviinţă, cu atâta respect şi iubire ocrotitoare, cu cât îi cere Dumnezeu.
Până când, dintre femei, una (cea una pe care i-a rânduit-o Dumnezeu şi i-a binecuvântat-o Biserica), i-a devenit soţie, orice bărbat are poruncă de la Dumnezeu să nu privească la nici o femeie altfel decât ca la o soră a lui de trup şi de suflet. Chiar şi după ce una, cea rânduită de Dumnezeu şi binecuvântată de Biserică, i-a devenit soţie, el, soţul, trebuie s-o privească şi s-o primească mai întâi tot ca pe sora lui, dar cea mai apropiată. Unica soră dată lui de soţie. După aceea, la nici o altă soră nu mai are voie să privească altfel decât ca la o soră. Şi atât! Iar soţia, tot aşa.
Ce bine ar fi dacă, şi după ce se unesc prin căsătorie, soţul sau soţia, în loc de orice alt nume pe care şi-l pun între ei, s-ar chema şi s-ar numi tot aşa:
– Fratele, soţul meu!
– Sora, soţia mea!…
De la început, fiind îndemnaţi ca să ne adresăm surorilor noastre, ne vom strădui să ţinem lumina Duhului Sfânt mai mult asupra Cuvântului scris pentru ele. Pentru ca ochii lor să vadă mai desluşit cu câtă răspundere îşi încarcă sufletul neascultând de voia şi de porunca lui Dumnezeu.
Am văzut că de la Început Dumnezeu a luat pe femeie din coasta bărbatului ei, de lângă inima lui. Poate că de aceea în firea femeii este mai multă simţire, căldură şi dragoste – şi mai puţină agerime a minţii – decât la bărbat. În inteligenţa femeii este mai multă presimţire şi teamă, decât prevedere şi stăpânire. Iar în simţirea ei, mai multă încredere şi căldură, decât judecată şi cumpătare. Însuşirea inimii omeneşti este iubirea. Dar iubirea este şi cea mai tare, şi cea mai slabă dintre virtuţi.
Iubirea poate face orice vrea pe lume. Dar cu iubirea poţi şi face orice vrei. Cine iubeşte este în stare să biruie orice. Dar pe cel care iubeşte îl şi poate birui oricine.
Iată, aşa este şi cu femeia. Şi, iată, aici vine rolul minţii, al înţelepciunii şi al luminii lui Dumnezeu din iubire. Căci dacă iubirea este cea mai mare putere din lume, înţelepciunea ei trebuie să fie totdeauna şi îndrumătorul acestei mari puteri.
Nu înţelepciunea din afara iubirii. Ci înţelepciunea dinlăuntrul ei. Căci Dumnezeu n-a făcut nimic fără lumină. Adică, în toate Lucrările Lui a pus şi din Înţelepciunea Sa. De aceea, nici o virtute nu este lipsită de înţelepciune, fiindcă ea, atunci, ar fi nebunie. Dacă în putere n-ar fi înţelepciune, ce grozăvii ar face puterea! Dacă în bunătate n-ar fi înţelepciune, câte prostii ar face bunătatea! Dacă în dărnicie n-ar fi înţelepciune, câtă risipă ar face dărnicia! Dacă n-ar fi înţelepciune în muncă, ce s-ar alege de tot rostul muncii!? Dar când în iubire nu-i înţelepciune, răul e de neînchipuit! De aceea trebuie făcut totul ca iubirea să fie supusă totdeauna înţelepciunii din ea, mai mult decât puterii din ea. Sau decât bunătăţii şi dărniciei şi ostenelii ei.
Şi cum înţelepciunea este întâi prevedere şi apoi cumpătare, scumpele noastre surori, şi voi trebuie să vă rugaţi neîncetat lui Dumnezeu, Părintele Luminilor, de la Care coboară orice dar bun şi desăvârşit, spre a vă da înţelepciunea care vine de Sus şi s-o ştiţi folosi bine.
Înţelepciunea asta este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire şi nefăţarnică… (Iacob 1, 7; 3, 17).
Cerând şi primind această înţelepciune, să mergem mai departe, fiind necontenit îndrumate şi stăpânite de ea în tot ce trebuie şi în tot ce nu trebuie să faceţi. După aceste gânduri, să ne întoarcem din nou unde am rămas.
Fiecare femeie să privească la fiecare bărbat ca la fratele ei de trup şi de sânge.
Nici ochilor, nici urechilor, nici gesturilor, nici cuvintelor, nici tăcerilor ei să nu le permită niciodată să facă pe un bărbat să creadă că ea îi este şi că îi poate fi, în nici o cât de mică măsură, altceva decât soră.
Prevederea s-o înştiinţeze pe femeie de toate nenorocirile care îi pot urma dintr-o privire nestăpânită. Dintr-un gest îndoielnic. Dintr-o tăcere cu înţelesuri. Dintr-o vorbă cu înmlădieri.
Iar cumpătarea s-o facă să fugă cu spaimă de tot ce prevederea o înştiinţează.
Astfel, se va feri şi pe ea, şi pe cine ştie câţi încă, de tot ce vedem că alţii n-au putut fi feriţi.
O, dacă prima femeie ar fi avut o iubire înţeleaptă, nu o iubire credulă şi uşuratică, atunci prevederea ei ar fi ferit-o de călcarea poruncii lui Dumnezeu.
Şi cumpătarea ar fi ferit-o pe ea şi pe noi de nenorocirile urzite de diavolul şi care au izvorât din păcatul ei.
Nenorociri a căror cauză s-a făcut ea, în primul rând, şi ale căror urmări au nenorocit-o, în primul rând, pe ea. Scumpele noastre surori! Voi sunteţi chemate să fiţi sfinte în toate purtările voastre.
Unde într-o casă trăieşte o femeie sfântă, acolo totul va deveni sfânt. Fiica sfântă va face în curând ca şi părinţii sau fraţii ei să devină credincioşi. Soţia sfântă va aduce în curând şi pe soţul ei spre Hristos şi spre sfinţenie. Iar mama sfântă… O, cât poate, cât de mult poate o mamă sfântă! O soră sfântă! O lucrătoare sfântă!
Bunul şi Sfântul nostru Dumnezeu, din dragostea Căruia ne-am născut cu toţii şi Care, pentru a fi noi fericiţi, ne-ai poruncit să umblăm în sfinţenie, Te rugăm, dăruieşte-ne şi lumina, şi puterea să fim aşa! Dăruieşte inimii noastre o iubire plină de înţelepciune! Dăruieşte-ne o bunătate, o dărnicie, un duh de jertfă şi de luptă pline de sfinţenie, spre slava Ta şi fericirea semenilor noştri!
Fă-ne în totul şi întotdeauna să fim îndrumate de o sfântă înţelepciune, care să păstreze totul în ascultare de curăţia sfinţeniei Tale! Fără de care nimeni n-a mai văzut, nici nu va vedea, niciodată, fericita mântuire a Ta. Amin.
Traian Dorz, Scumpele noastre surori
