Resurse

Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti? – Pr. Iosif Trifa

Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâneşti de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni

Oastea Domnului se ridică şi cu întrebarea: Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti? Vai, cât de mult a săpat diavolul, mişelul, şi aici. Sfinte sunt Tainele Bisericii, frumoase sunt slujbele noastre bisericeşti, frumoase sunt datinile noastre bisericeşti, dar diavolul a alergat şi aici să le strice cu alcoolul.

Să mai spun răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părţile.

Dulcea Ta cunoaștere – Traian Dorz

Preaiubitule, Tu ai semnul Tău veşnic, după care Te voi recunoaşte eu. Şi eu, semnul după care mă vei recunoaşte Tu, dintre oricâte mii. Acest semn al amândurora este neprihănirea. Dragoste mai pot avea uneori şi alţii. Milă, bunătate, blândeţe, înţelepciune – la fel. Dar neprihănire nu ai decât Tu; şi acela care poate fi asemenea Duhului Tău. Neprihănirea este puterea şi semnul tuturor celorlalte virtuţi. Nici una din ele nu are vreo frumuseţe sau vreun preţ, fără ea.

Cel care îmi ceri şi îmi dai totul – Traian Dorz

Tu eşti Cel care îmi ceri şi îmi dai totul. Fără puternica Ta credinţă, eu sunt un neputincios. Iubirea Ta îmi cere mereu să duc o mare luptă, atât în lăuntrul meu, cât şi afară. Ştiu bine că acela care porneşte o luptă trebuie să aibă, încă mai dinainte de a o porni, o neclintită încredere în biruinţă. Şi, tot timpul luptei sale, să nu se îndoiască deloc şi întru nimic în inima sa de sfârşitul biruitor al luptelor sale. Altfel, în chiar clipa îndoielii, mâna slăbeşte, piciorul tremură, inima se prăbuşeşte şi totul e pierdut.

Ştiu bine că acela care porneşte spre Canaan trebuie să aibă o puternică încredinţare, chiar înainte de primul pas, că îl va ajunge cu bine. Mergând cu sufletul şi cu ochii aţintiţi acolo, va trece prin orice ape ca pe uscat, va străbate orice pustiu prefăcându-l în izvoare, va avea, pe orice întuneric, înaintea sa, un stâlp de foc şi va dărâma, până la urmă, orice ziduri întărite, biruind pe orice împotrivitor.

Ştiu bine că acela care vrea să sfărâme o stâncă trebuie să muncească, încă de la prima izbitură, cu o fericită încredere în izbânda ultimă. Credinţa întăreşte braţul, reînnoieşte efortul, menţine puterea. În momentul pierderii credinţei, vrăjmaşul se ridică, apele cresc, piatra se întăreşte şi împotrivirea învinge. Fă să nu-mi pierd niciodată credinţa în iubire!

Având credinţa în Tine, voi lupta fericit şi voi muri fericit. Prin credinţa în Tine, tot ce nu-mi reuşeşte astăzi, sigur îmi va reuşi mâine. Sau, în orice caz, într-un mâine. Tot ce nu pot atinge acum, credinţa în Tine mă asigură că voi atinge în curând. Sau, în orice caz, că voi atinge cândva, odată, sigur! Tot ce nu-mi reuşeşte în felul cum aş vrea acum, credinţa în Tine îmi dă încredinţarea că voi reuşi în alt fel. Dar că sigur voi reuşi!

Când ţinta mea este sfântă şi umbletul meu este curat – poate să fie ea cât de înaltă şi pot fi aripile mele cât de slabe sau picioarele mele cât de încete – minunea se va împlini! Voi ajunge, cu siguranţă! Chiar dacă acum zbor numai cu o singură aripă. Dumnezeu şi iubirea mi-o vor întări şi pe cealaltă. Şi ce minunat va fi când această aripă cu puterile ei reînnoite prin Duhul Vieţii o va ajuta şi pe cealaltă, poate prea obosită de efortul făcut înainte, de luptele începutului. Devenind ea mai tare. Şi în viitor, ca uneori în trecut. Dumnezeul meu, întăreşte-mi-o!

Nu există vrăjmaş care să nu poată fi învins, când dragostea mea e unită cu neprihănirea. Şi dragostea şi credinţa, fără neprihănire, nu pot decât să mi se prăbuşească, nu pot să-mi fie decât nefericite. Orice virtute, care vrea să izbutească în lupta ei, trebuie neapărat să-mi fie unită cu neprihănirea. Să pornească împreună, să lupte împreună, să ajungă împreună cu ea.

Până nu poate porni cea de a doua, să nu meargă nici cea dintâi. Să stea împreună până ce vor putea porni împreună, dar să nu se despartă niciodată. Căci şi plecarea îşi are vremea ei, ca şi ajungerea. Când îi soseşte ceasul său, orice zbor se ia frumos şi orice sfârşit biruitor aduce două cununi. Dintr-o zi ca asta n-am mai avut cui spune „părinte“.

În locul unui grai cald, mi-a rămas atunci o tăcere rece. În locul unei îndrumări uşoare, mi-a rămas o experienţă grea. În locul unei inimi mlădioase, mi-a rămas o cruce neclintită. Dar, deasupra tuturor, foarte aproape de Soare, mi s-a înălţat o pildă frumoasă către care mă întind mereu cu osteneli crâncene, cu pocăinţe amare, cu tânjiri mistuitoare de dor, ca nişte întinderi pe vârfurile picioarelor mele şi tot nu-i pot atinge tălpile lui.

Prietenul şi Dumnezeul meu, ajută-mi!

În starea de odihnă dulce – Traian Dorz

Sunt felurite limbile, dar Cuvântul este acelaşi. Sunt felurite inimile, dar iubirea este la fel. Sunt felurite stările, dar harul este unic. Sunt felurite vasele, dar izvorul este neschimbat. Şi din Tine se umplu toate, după cât pot cuprinde ele.

Dulcea vindecare a inimii mele – Traian Dorz

Inima mea este fericită, Preaiubitul meu, inima mea este fericită. Căci iarăşi sunt cu Tine. Dar, pentru că sufletul meu a fost chinuit prea mult, noile lacrimi ale bucuriei nu au putut şterge de tot şi nici acoperi ecoul şi urmele celorlalte. În bucuria mea mai aud încă, şiroind ca un ecou amar, trecutul plâns îndelungat. Şi, privind spre un viitor atât de minunat, încât pare cu neputinţă, îmi vine să mă îndoiesc şi de prezentul acesta fericit, care mi se pare un vis.

În fața porții îndurării – Traian Dorz

În locul unde mi-am rostit judecata, mi-am auzit şi iertarea! În aşternutul unde am zăcut, plângându-mi durerea, mi-am primit şi vindecarea. Şi tot Tu, Cel pe care-L întristasem, m-ai şi înviorat. Poarta Îndurării s-a deschis şi Faţa Ta iubită m-a luminat din nou. Te-ai întors iarăşi la mine, căci ai văzut neputinţa mea. Ţi-a fost milă de mine. Nu m-ai judecat cum meritam; dragostea Ta m-a înţeles. Pentru că nu Te-ai gândit la Tine, ci la neputinţele mele. Ai privit ochii mei – în care erau teama despărţirii şi durerea neputinţei, amândouă la fel de mari – şi Ţi-a fost o nemărginită milă de mine, pe care mă iubeai nemărginit de mult.

Vino, Glasule Dorit! – Traian Dorz

Preaiubitul inimii mele, cine să-mi spună, în clipa prăbuşirii mele, că Tu nu Te-ai schimbat? Care este glasul, mai tare decât cel al mâhnirii, pe care îl simt acum zdrobindu-mă? Vino, glas dulce al vindecării mele, şi ridică-mi sufletul doborât ca de o înmormântare! Vino, dulce lumină a speranţei mele, şi refă-mi inima sfâşiată ca o catapeteasmă! Vino, dulce căldură a iubirii, alungă-mi îngheţul întunecat ce mă învăluie şi mâhnirea ce mă apasă ca o lespede grea şi rece!

Cuvintele Celui Scump – Traian Dorz

Când aud un cuvânt al cărui înţeles nu-l pot cuprinde nici accepta, – să nu mă grăbesc să răspund cu mâhnire! Inima mea mâhnită nu m-a sfătuit bine niciodată, pe drumul meu. Gândul meu mâhnit nu mi-a înţeles niciodată cuvintele Lui. Ochii mei mâhniţi nu mi-au putut vedea limpede niciodată Chipul Lui Drag. Lacrimile mâhnirii mele mi-au acoperit şi mi-au întunecat vederea Feţei Dragi.

Dulcea dorință a inimii mele – Traian Dorz

Dar, oare, Cine eşti Tu, Care m-ai zămislit? Care este adevăratul Tău Nume? Tu, al Cărui Chip este nespus de frumos, al Cărui glas este minunat şi dulce, al Cărui sân este atât de cald şi mângâietor, o, Tu, a Cărui apropiere este atât de fericită, a Cărui amintire este atât de scumpă, a Cărui îmbrăţişare este atât de neuitată!… Prietenul tinereţii mele, salvatorul şi fericirea mea unică – Cine eşti oare într-adevăr Tu?

Însoțirea sufletelor sfinte – Traian Dorz

Ce minunat este să fii însoţitorul unui suflet plin de Hristos!

Ce har ceresc este să fii umărul pe care se reazămă o fiinţă sfântă în clipa fericitei ei slăbiciuni, din pricina purtării lui Hristos, pentru mântuirea altora!

Top