Poporul a fost format totdeauna din două părţi: una mai mică, alta mai mare. Partea cea mică a fost totdeauna a celor culţi. Iar partea cea mare a fost mereu a celor desculţi. Şi totdeauna partea cea mică a celor de deasupra este capul, – şi partea cea mare, care este dedesubt, sunt picioarele.
După răstignirea şi îngroparea Domnului, doi învățăcei, Luca şi Cleopa, mergeau în drum spre Emaus. Mergeau abătuţi și îngânduraţi, vorbind cu jale despre ceea ce se petrecuse cu Domnul. Un drumeţ străin s-a alăturat de ei şi i-a întrebat despre ce vorbesc şi de ce sunt întristați. Acest călător era Domnul, dar „ochii lor erau ţinuţi, să nu-L cunoască”.
„Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Iisus trebuia să învie din morţi.“ (Ioan 20, 9)
Iisus Hristos trebuia să învie din morţi. Nu se putea să nu învie. Toate Scripturile spuseseră că Iisus nu va putea fi ţinut de moarte. Toţi profeţii aşa arătaseră. Toate făgăduinţele Lui aşa adeveriseră. Tot Adevărul pe care îl propovăduise El aşa cerea.
În chipul de mai jos se vede o întâmplare, care aievea a și avut loc, în anul 1902, într-un orășel din ținutul Ruhr, Germania.
Un muncitor lucra pe acoperişul unei clădiri. Deodată trecătorii observară cu groază că muncitorul se clatină şi începe a se prăbuşi.
– E pierdut! strigară cu toţii. Muncitorul cădea de la o mare înălţime.
– Vai mie, soţul meu!… vai mie, copiii mei!… striga deznădăjduită soţia lui.
Cât de zguduitoare şi pilduitoare sunt întâmplările prin care a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna cea Mare! În Joia cea Mare este și Evanghelia cu spălarea picioarelor. Mântuitorul Se adunase cu apostolii Săi la cină, la cea din urmă cină, când Se pregătea să le împărtășească multe taine sufleteşti. Dar, când colo, ce se întâmplă? Un lucru grozav. Ni-l spune Evanghelia. La masă, între apostoli, s-a iscat şi o ceartă: care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare (Luca 22, 24).
Vai, prin câte dureri trupeşti şi sufleteşti a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna Patimilor! Şi, desigur, durerile cele sufleteşti erau mai mari decât loviturile bicelor şi cuielor. Pentru că totdeauna durerea sufletească e mai grea decât cea trupească.
“Eu n-am cruțat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toți L-am dat pe dânsul”. (Romani 8, 32)
Intrăm în Săptămâna Patimilor, în săptămâna Golgotei. Acum e timpul să ne gândim şi mai mult şi să ascultăm şi mai mult de ceea ce ne grăieşte nouă Golgota.
În ziua de Florii, Mântuitorului I S-a făcut în Ierusalim o primire triumfală. Ziua aceasta a fost cea dintâi şi cea din urmă din viaţa cea pământească a Mântuitorului în care S-a lăsat să fie sărbătorit cu stâlpări şi strigări: „Osana, binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel” (Matei 21, 9 şi Ioan 12, 13).
În lucrarea adevărată a Evangheliei a fost totdeauna cea mai necesară colaborarea dintre cler şi mireni. O bună lucrare pentru mântuirea mulţimii, numai împreună o pot face atât unii, cât şi alţii. Misionarismul preoţesc fără misionarismul laic ajunge un materialism gol şi bigot. Misionarismul laic fără cel preoţesc decade în anarhie şi în haos.
Cuvântul omului, în sine, este cel mai mare dar ceresc dat pământului, este cel mai ales atribut dumnezeiesc dat omului, este cea mai mare binecuvântare dintre câte ni s-au dat în viaţa asta.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul necuprins din care se revarsă toate şuvoaiele vieţii divine în toată creaţiunea văzută şi nevăzută, de dinainte de Geneză şi până după Apocalips.