Acel suflet binevoitor şi binefăcător care s-a deprins să facă binele altora plin de gesturi frumoase şi pline de gingăşie sufletească,- acel suflet ştie că pâinea pe care o dăruieşti te satură mai mult, că locul pe care îl cedezi te odihneşte mai bine şi că întâietatea pe care o dai altora te înalţă mai frumos.
Nimeni nu se satură cu un măr ceva mai frumos sau cu o bucăţică ceva mai mare,- dar când le dai acestea altuia şi tu le iei pe cele mai mici, sau mai din urmă – ce fericit câştig sufletesc ai în faţa celor cu care eşti… Şi ce preţ frumos capătă în faţa tuturor – caracterul tău şi purtarea ta!
Când te aşezi în biserică în locul cel din urmă, sau în adunare pe banca cea mai de jos… Când tu dai întâiul loc de cuvânt altuia, şi când laşi ca altul să aleagă întâi ce trebuie să se cânte sau să se facă,- iar după aceea iei parte cu toată puterea şi căldura inimii tale la ceea ce a propus altul, ca şi cum tu însuţi ai fi început,- atunci ce liniştit e sufletul tău!… Şi ce frumoasă devine atmosfera în care poţi petrece plăcut şi cu Domnul şi cu fraţii.
Atunci îţi va plăcea de toţi fraţii – şi la toţi fraţii le va plăcea de tine. Atunci orice loc pe care vei sta, va fi plăcut- şi tot timpul pe care îl vei petrece acolo va fi frumos şi folositor. Şi pentru tine şi pentru alţii. Atunci toţi te vor aştepta şi te vor primi cu bucurie la venire… Şi toţi te vor petrece cu lacrimi şi cu dragoste la plecare. Atunci oricine îţi va fi drag să-l întâlneşti şi oricui îi va fi drag să te întâlnească. Atunci orice cuvânt al tău va înviora pe alţii- şi orice cuvânt al altora te va înviora pe tine. Căci cine udă pe altul va fi udat şi el – şi cine seamănă iubire – va culege sărutări.
Ferice de oricine face aşa, în familia lui trupească, faţă de soţul său, faţă de părinţii săi, faţă de copiii săi, faţă de fraţii şi rudeniile sale. Dar ferice cu atât mai mult este de acela care face aşa în familia sa sufletească. Fiindcă acolo binele şi bunăvoinţa capătă un preţ mai mare cu atât cu cât sufletele sunt mai simţitoare, locul mai sfânt, datoria mai înaltă şi trebuinţele mai mari…
Afli tu câte o clipă iubitoare pentru cel căruia eşti dator să i-o dai? Un sărut cald, o mângâiere pe obraji, o lacrimă de iubire frumoasă? Renunţi tu cu bucurie la un folos al tău – spre a face bucurie altuia? Să ştii că totuşi, în astfel de renunţări stă nu numai fericirea lor – ci mai ales fericirea ta!
Ştii tu oare cu cât este mai fericită bucuria de a da, decât bucuria de a primi? Dacă nu ştii până acum, încearcă şi fă aşa, – ca să afli!
Traian Dorz, Alergarea stăruitoare
